Ce trebuie să faci ca să ajungi diabetic?

 

Gigel era, fără doar și poate, sufletul oricărei petreceri. Și nu pentru că dansa bine sau avea glume memorabile, ci pentru că aducea mereu ceva dulce. Dacă cineva îi zicea „nu prea mănânc zahăr,” Gigel avea o replică pregătită: „Nicio problemă, mănânc eu și porția ta.”

Într-un sat mic și liniștit, unde lumea avea mai multe vaci decât probleme, Gigel era cunoscut ca fiind un adevărat alchimist al prăjiturilor. Tot ce gătea avea un ingredient magic, pus din belșug: zahărul. Pentru Gigel, zahărul nu era doar un ingredient, era o filozofie de viață.

Într-o zi, după ce tanti Veta i-a lăudat plăcinta cu mere și miere („Nu știu, mamă, cum ai făcut-o, dar simt că-mi tremură dinții doar uitându-mă la ea”), Gigel a avut o revelație. „Trebuie să dau lumii secretul meu,” și-a zis el. Și astfel, a pus la cale un mare eveniment – Festivalul Dulcelui, un seminar la care oricine era binevenit, atât timp cât venea cu o linguriță și dorința de a învăța cum să-și transforme viața în ceva dulce.

Căminul cultural s-a umplut până la refuz. Bătrânii din sat, curioși, copii veseli, și chiar câinele lui nea Costică, care se învârtea pe lângă intrare în speranța unui fursec. Gigel, îmbrăcat într-un șorț alb pe care scria „Zahărul nu dăunează, doar exagerează,” a început spectacolul.

• Dragi prieteni, a început el solemn, ce e viața fără zahăr? Vă spun eu: e ca un cozonac fără umplutură, ca o gogoașă fără gem, ca o zi de marți fără motiv să mănânci tort!

Publicul a izbucnit în râs și aplauze. Doar nea Ilie, care avea o glicemie pe care și luna o putea măsura, a mormăit ceva despre „doctorul ăla nenorocit care m-a pus pe dietă.”

Gigel a continuat, demonstrând în fața mulțimii câteva dintre rețetele sale legendare. Prima a fost o ciorbă dulce. „De ce să punem oțet când putem pune sirop de zahăr?” a întrebat retoric, turnând generos dintr-o sticlă pe care scria cu litere mari: „Miere de albine – 100% naturală (aproape).”

Apoi, a scos o tavă de sarmale... glazurate. „Secretul e să le ungi cu gem de caise înainte să le bagi la cuptor. Îți rămâne glazura pe suflet!”

Spectacolul a continuat cu o demonstrație de înghețată caldă – da, Gigel inventase înghețata care se mănâncă fierbinte, un paradox dulce care a făcut-o pe tanti Lenuța să ofteze: „Mamă, nici nu știu dacă să mă bucur sau să plâng.”

La final, după ce toată lumea a plecat acasă cu glicemia pe culmile fericirii, Gigel a rămas singur în sală, privindu-și resturile dulci de pe mese. A suspinat mulțumit. Viața era perfectă.

A doua zi, doctorul din sat, care auzise de eveniment, l-a vizitat cu un zâmbet ironic și o sacoșă plină de rețete de analize.

• Gigel, băiatule, ai creat o epidemie de diabet în sat. Ești un geniu al distrugerii sănătății!

Gigel a râs.

• Dom’ doctor, dacă tot să ne prăpădim, măcar s-o facem zâmbind. Și cu un ecler în mână.

Se spune că, de atunci, Gigel și doctorul au devenit cei mai buni prieteni. Gigel făcea prăjituri, iar doctorul câștiga bani din analizele glicemice. O afacere dulce, dar... ușor periculoasă.